117
– Na, acéstă bâtă mică, să o duceți să o îmbrace și pe acesta în argint. Dar să nu'i diceți: Sări mă crucă, dă, borbolino. Însă dacă la vre-uă întêmplare de'i veți dice și veți voi să nu să mai simță de dênsa, să'i strigați: oprea nebuno!
Unchiașul și mătușa n'avură răbdare până acasă, ci chiar pe drum vrură să încerce ca ce minune va face și măciuchița când i-o dice cum i-a învățat șér pele. N'apucară să sfârșéscă bine vorbele și unde în cepu să'I croiască cum se cuvine. Atunci ei în dată o domoliră prin cele-lalte vorbe ce îi învățase șérpele și tocmai atunci cam începură a pricepe și ei că cu argintarul nu e lucru curat.
Ajungênd acasă și odihninduse puțin, se duseră în dată la argintar să le îmbrace reteveiul în argintă. După ce se tocmiră ca și de alte dăță, îî diseră:
– Noi îți plătim cât ne-ai cerut, jupâne argintar, dară ne rugăm să nu'i dică: Sări, măciucă, dă bor bolino!
– Vai de mine! cât despre asta n'aveți grije. Noi ne cunoscem musteriii. N'avem noi a face pentru ân têia óre cu D-vóstră.
N'apucară să facă nici dece pași după ce eșiră, și argintarul, nerăbdător să vadă ce minune o mai face și bâta, îĭ dise: Sări, măciucă; dă, borbolino!
Abia sfârși de dis, și unde începu reteveiul a le 'nmuia ale óse de'i băgă în năbădăi. Sărea pe spi nările tutulor câță se aflaŭ în casă ca uă altă aia nă sdrăvană. Da într'ênșii ca la fasole. Îĭ pisăgea și îĭ cotonogea de nu sciaŭ unde se mai aflaŭ. Chilomane, tipete, de voe, și reteveiul să stea, ba. Îi resbise în
