Ce succes!... De ce?
Fiindcă un singur stil a fost uitat savantul meu curs francez să mă-nvețe, unul singur - stilul potrivit, tocmai acela care-mi trebuia, singurul care se poate numi stil.
Nu e decât unul.
Nu știu cine a zis odată în glumă că e foarte ușor să faci o statuă. Nu-ți trebuie decât o stană de piatră; în sânul ei, tocmai în mijloc, stă închis un Apollo, ca un miez viu care așteaptă să crape coaja lemnoasă. Ei! n-ai decât să o spargi tu și să dai drumul captivului... Iei o daltă și un ciocan, și scobești la o parte, încet-încet, țandără cu țandără, învelitoarea de prisos, și Apollo apare victorios și strălucitor. Bagă numai bine de seamă să nu-ți scape dalta și sa atingi miezul.
Acum poți să scoți pe Apollo păzind turmele și luminând pe ciobanii primitivi ai Tesaliei, conducându-și carul, învingând șarpele ori cântând pe lira cu șapte coarde după jertfirea cutezătorului satir; poți să scoți deci un Apollo simplu, maiestos, fulgerător sau sublim - asta e chestie de stil.
– Dar bine, zic eu, care am învățat pe de rost cursul francez de retorică; eu știu în câte feluri poate să mi se arate fiul Latonei, stilurile toate le cunosc, decât numai un lucru nu știu: cum să-i fac statua.
– Dacă nu știi, du-te de-nvață, îmi răspunde glumețul meu, și vei vedea (dacă vei fi fost chemat să poți învăța) că nu-ți trebuie deloc să cunoști toate stilurile; îți trebuie să cunoști numai un stil — stilul potrivit, care le încape pe toate spre a se putea potrivi, după nevoie, la orice intențiune.
Așa că aceea ce cursul francez îmi spunea că erau deosebite stiluri, nu erau decât variația de atribute ale unuia și aceluiași stil, atribute cari trebuiesc ținute în dulap închise, și îmbrăcate numai la nevoie. Nenorocire aceluia ce va greși haina; acela va păți ce am pățit eu când le-am dat drumul în lume prințișorului, arlechinului și Cezarului schimonosiți.
