Până să ne reîntoarcem la cercetarea stilului, câteva digresiuni fără disciplină cred că nu strică.
Noi știm că, dintre toate fenomenele, acele ce ne interesează mai mult pe noi, oamenii, sunt mișcările sufletești ale omului. Un spirit paradoxal ar putea îndrăzni să spună că sunt două lumi întregi, două universuri. O picătură de rouă limpede ce cade din înălțimile senine, în drumul ei către pământul din care a fost sorbită-n sus, reflectă din pereți-i tot văzduhul larg. Ceea ce, de la pereții acestei infime sfere reflectoare, este fără margini în afară, se adâncește-n năuntrul ei, afundându-se iarăși fără margini. Acolo, în strâmtul fund, ca și afară-n larg, sunt iarăși toți sorii, toți luceferii, toate stelele și calea robilor. De la pereții ei în afară, o nemărginită lume, — o altă nemărginită lume înăuntru; margine nu e în afară și oriîncotro; asemenea în năuntru, d-a-ndăratele și oriîncotro, margine nu e.
Așa este și sufletul omenesc, ca bobul de rouă: o infimă oglindă sferică cu conștiința absurdei adâncimi proprii — în afară-i și-nainte-i, oriîncotro, infinitul mare; în năuntru și d-a-ndăratele, infinitul mic. Între aceste două infinituri, între aceste două lumi, e o ciudată și grozavă deosebire: pe când infinitul mare este ideal, deși palpabil, infinitul mic este singurul real, deși impalpabil. Căzând din înălțimi, oglinda de rouă, în drumul ei, schimbă perspectiva interioară după punctele liniei sale de cădere: asemenea și sufletul nostru, în trecerea-i, schimbă în adâncimile sale lumea din năuntru după schimbările lumii din afară.
Câți stropi de rouă între cer și pământ, atâtea oglinzi mișcătoare și atâtea ceruri; asemenea, câți oameni, atâtea suflete și t0t atâtea lumi.
Și iată dar de ce, mai mult decât tot universul cel mare ne interesează universul cel mic; fiindcă, cu cât cel dântâi se-nalță și se depărtează tot mai mult de noi, cu atât cel d-al doilea se adâncește și ne pătrunde; unul se-ntinde, celălalt se strânge; unul este, celălalt suntem — estele acela e o idee numai, acest suntem ni-i singura realitate posibilă.
Așa, pentru înțelesul omului nu-i nimic mai important decât înțelesul omului, fiindcă, prin comunicarea înțelesului la înțeles,
