Da, zic unii, dar stilul francezului e unul, și al englezului altul.
Iată greșeala mare: a confunda stilul cu maniera. Intre stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial.
Iată două piese de teatru, două tragedii. În amândouă avem aproape aceeași fabulă: doi frați — unul, bun, prostuț, onest, devotat tatălui și fratelui; celalt, rău, fățarnic, invidios, intrigant, urând de moarte și pe tată-său, și pe frate-său. Cel rău profită de buna-credință a naivului bătrân, țese o intrigă infernală și pierde pe cel mai mic în ochii tatălui.
Într-una din piese, horopsitul, victimă persecutată, o ia razna în lume și fuge în pădure, unde trăiește într-o vizuină, ca un pustnic nebun. În cealaltă, horopsitul, desperat, îș ia lumea-n cap și se face tâlhar de codru. Și-ntr-una și-ntr-alta, tatăl lesne crezător cade la rându-i victima mișelului intrigant.
Ia să vedem acuma ce fac cu această fabulă doi artiști deosebiți.
Unul ne aruncă înainte persoanele fabulei și le dă drumul să facă orice vor voi ele, cum le-o tăia capul și cum le-o îndemna inima: să facă, în fine, tot ce sunt în stare să facă.
Celălalt ne prezentă persoanele dându-le misiunea imperativă de a ne spune cum sunt ele.
Primul, o dată ce le-a dat drumul persoanelor sale, nu se mai amestecă deloc, nu mai face nici o presiune morală asupră-le. El nu se mai interesează de soarta lor, de succesul sau pieirea lor: le lasă-n voia întâmplărilor, așa cum le-a făcut Dumnezeu, să-și împlinească fiecare scrisul ei.
Cel d-al doilea, din contră, e foarte gelos de soarta persoanelor lui: o singură clipă nu le slăbește; se ține pas cu pas de ele. Le ocrotește, le persecută, le laudă, le critică, le admiră, le ajută să iasă din încurcătură, să răspunză la enigme, să dezlege șarade, le recompensează și le pedepsește.
