atât de penibilă și umilitoare, și pentru el, și pentru nobilii castilani din pereți, și pentru publicul din sală!?
Cu cât mai mult spune el, în supărarea lui, și tot spune, cu atât noi înțelegem mai puțin; fiindcă noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr-un cum. Astfel, putem de la sunete căpăta impresia luminii de lună. Cine iubește muzica, și e deprins să o înțeleagă, are să vază desigur lumină la atingerea lui sol diez al melodiei după cele patru tacte introductive ale celebrei Sonate.
Când Othello turbă de închipuita trădare și se plimbă de colo până colo, ca o fiară nebună, mai are vreme să ție discursuri?
Închipuiți-vi-l pe „stupidul turc" venind în fața scenii, luând o poză demnă și începând să ne debiteze o tiradă în care să enumere mai întâi toate suferințele sufletului său și apoi toate torturile imaginabile cu care proiectează să pedepsească pe nenorocita Desdemona! Toate comparațiile între starea sufletului său cu torturile Tartarului, toate blestemele retorice, toate amenințările de lux poetic ne-ar face să dăm din umeri și să zicem:
„Maurul acesta nu e gelos ca un maur ce se respectă, e numai un lăudăros oriental!"
Și din momentul acela, n-am mai purta deloc grije de soarta năpăstuitei venețiene.
Căci, din două una: ori e în adevăr gelos până la cumplita crimă, și atunci n-are vreme să mai țină discursuri, și mai cu seamă kilometrice, și încă în versuri distilate; ori, dacă le ține, și-a scos tot focul de la inimă, și n-are să se mai potrivească, la urmă, crima deloc. Prin urmare, ori crimă fără discurs, ori discurs fără crimă.
Othello, deși „turc stupid", o știe bine aceasta și, fiindcă lui crima îi trebuie, renunță la discurs, și foarte cuminte face.
O vorbă numai, o vorbă al cărei miez este mai substanțial decât ar putea fi conținutul a o sută de versuri alambicate: „Cum să-i omor?" Atâta numai poate scoate din gâtlejul înecat de turbare: „Cum?" Și din această scurtă întrebare noi vedem limpede ce tragică soartă îi așteaptă și pe ea și pe el.
