una la fiecare cinsprece zile. Am servit regulat patriei, spre deplina mulțumire a comandantului meu, până la desființarea gardei. Și o dovadă că am fost un brav e că d. căpitan a venit odată la mine foarte bine dispus și mi-a zis:
— D-le Iancule, să știi că acuma ne-mparte și noă, la garda națională, dicorății pentru apărarea Independenții; să știi că te pun pe listă.
Eu, înțelegând unde vrea să m-aducă d. Guță, i-am răspuns că eu n-am pretenție... am luptat așa, de dragul liberalilor. Dar d. Guță:
— Trăiască ai noștri, d-le Iancule! ... de ciocoi! Da nu se poate! să dau la toți bocciii și mitocanii dicorății și tocmai d-tale să nu-ți dau! nu face! Eu știu că te trec pe listă.
— Nu mă trece, că cine știe cât costă. .. acu sunt cam tinichea.
— Ce să coste? un moft... Facem noi pentru d-ta.
Pe urmă mi-a cerut o jumătate de pol, pe urmă i-am dat o rublă și pe urmă ne-am ajuns cu o rublă și jumătate. M-a încasat și m-a trecut la portofel. Peste vreo câteva zile după desființarea gărzii, m-am întâlnit cu d. Guță — îl făcuseră perceptor, și era foarte vesel! L-am întrebat în glumă:
— Nene Guță, ce se mai aude cu decorația mea?
— ... Care dicorație...?
— Aia... nu ții minte?... o rublă și jumătate...
— Dracu să-i știe, d-le Iancule, ce-a făcutără ăia de la comenduire, că eu le-am trimes de atunci listele; dar acolo e acuma un balamuc cu predarea armelor! Cică s-a furatără sumedenie...
— Se prea poate, nene Guță; în vreme de război câte arme nu se prăpădesc!
— Poate la alte cumpănii să se fi făcut vr-un abuz; dar la noi, nu-mi vine să crez... Ei! da nu face nimica... Trăiască ai noștri, d-le Iancule!... de ciocoi!
Astfel, din pricina unei neglijențe a comenduirii am rămas nedecorat, după ce am luptat atâta! Asta nu e drept! mi-am zis. Sunt sigur că lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus să-l văz. L-am găsit tot cu șorțul cunoscut și cu
