În acelaș moment, s-aud venind din susul stradei niște huiduituri sguduitoare. . . Ce era? Cine știe cine prinsese un câne jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă și-l aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după o veche datină consacrată a acestei instituțiuni urbane. Apucat între cele două șiruri de bravi, cari aveau la spate câte un zid de lume; aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcând niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal, pe când garda și publicul făceau un haz nespus. A trecut pe dinaintea noastră ca o vedenie chimerică. Încă târziu se auzeau în depărtare huiduituri tocmai pe la piața teatrului.
Noi eram companie de elită. Eu stam postat peste drum de Crețulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte borțoși, unul basmangiu pe podul Târgului-de-afară, și altul fabricant de cafea măcinată și alte mirodenii în Caimata. Acesta-și pusese de degrabă paltonul peste șorțul cu care se acoperea când măcina martinică, și șorțul era cu o palmă mai lung decât poalele paltonului, care se mai scurtase o șchioapă din pricina centuronului încheiat sub burtă. Cafegiului, răsbit de frig, îi curgea nasul enorm plin de guturaiu, și, om curat ca toți Armenii, mă ruga din când în când să-i țiu pușca: s-apleca din greu, își ridica șorțul și se ștergea la nas. După aceea, când își lua pușca-napoi, foarte politicos:
— Mersâm... Am aut noroc; dacă nu am uitat șorțu pa mine, cu ce m-am șters la nas?
De atunci, n-am mai băut cafea cu caimac! În sfârșit, iată că se-ntorc înapoi spre Palat, trăsurile oficiale... . Strigam încă ura, când trecea pe dinaintea noastră escadronul de suită. Jandarmii mândri, cu săbiile scoase, se uitau, pe sub cozorocul chiverelor, la compania noastră, mai ales la mine și la armenii mei, cu un zâmbet așa de ciudat, încât am aplecat ochii-n pământ și, din ceasul acela, mi-am promis să fac toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o așa penibilă situație. Am alergat la d. Cotoiu și, după multă tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe lună și să mă lase-n pace. I-am dat una înainte și apoi câte
