de 70 sfanți, pe care i-o vom înapoia îndată ce vom isbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie... »
Și iscălesc toți.
Ședința se ridică; isnaful mai numără odată paralele, ia țidula, o îndoaie și vrea să plece. Atunci, prezidentul îl chiamă de la ușă, îl trage la o parte și, pe când ceilalți ies binișor unul câte unul, îi spune la ureche:
— Nene Niță, eu zic că nu e bine să porți țidula asta în buzunar. Dacă, Doamne ferește! nu isbutim să dăm jos pe Cuza, și te calcă poliția, și găsește chitanța la dumneata?... ce te faci?
Nenea Niță stă un minut pe gânduri și răspunde, făcând cu ochiul:
— Las că o pui eu bine; n-ai dumneata grije!.
Și pleacă.
Prezidentul stinge lumânările, îl conduce pe Nenea Niță până la poartă și, după ce-l vede depărtându-se, se întoarce în curte, o curte paragină de mahala, și aprinde un chibrit. Într-o clipă, de pe lângă uluci, din fundul curții, răspund alte chibrituri aprinzându-se, ca niște ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. Toți își dau întâlnire, peste o jumătate de ceas la Rașca, unde trebuiau să bea banii isnafului, așteptând ceasul abdicării lui Cuza.
La Rașca, intră unul câte unul foarte veseli și încep să comande mâncare și băutură. Când sfanții isnafului erau pe sfârșite, tunurile, cu roatele îmbrăcate în paie, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, prin față intrau conspiratorii sus, salutați de garda vânătorilor. ..
A fost cuminte nenea Niță când a luat țidula la mână... Pe când, mult mai târziu, în fața Griviței, batalionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 10 Fevruarie, nenea Niță, fruntaș al comerțului român, ca întreprinzător de furajuri și altele, încasa, în virtutea chitanței cu data de 10 Fevruarie '66, partea-i cuvenită după luptele sale pentru răsturnarea tiraniei; în virtutea aceleiași chitanțe, nenea Niță lua apoi parte printre fericiții subscriitori ai conversiei drumurilor de fier și ai «Băncei Naționale».
