În sfârșit... Mai erau câteva ceasuri până în dimineața de 11 Fevruarie, când trebuia să se dea lovitura. În cazarma lor din Dealul-Spirii, tunarii îmbrăcau roatele tunurilor în paie, pentru ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a protege operația conspiratorilor, fără să turbure liniștea nopții și să strice somnul pacinicilor mahalagii. Militarii își făceau datoria — da; dar nici civilii nu rămâneau mai prejos.
Era ultima întrunire a secțiunilor conspirației. Ca să înțeleagă mai bine cititorul, trebue să spun că vasta urzeală se compunea din secțiuni cu număr restrâns de membri, de la zece până la optsprezece inși. Unii din aceștia, fără să știe ceilalți, aveau relațiuni cu câte un altul din câte o altă secțiune; așa că, la un moment dat, chiar dacă s-ar fi prins una din acestea lucrând, nu s-ar fi putut descoperi nimic mai mult decât o mână de oameni. Această organizațiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminiscențele-i clasice.
În seara aceea, într-una din secțiuni, compusă în majoritate din câțiva tineri entusiaști și din vreo trei negustori, prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la 48 jimbla exilului în formă de tainuri turcești, la Brussa, ținu o scurtă cuvântare, cam așa:
— Fraților! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârșit ceasul faptelor. Trebue să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemați să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s o ceară dela un om. Să fim gata
