lipsele de educațiune ale unui șef... Mai luăm câte unul?... Băiete! încă două!...
— Da, frate Iancule, zic; dar, oricum, în ziua de azi... atâta vreme fără leafă... cam greu.
— Greu, negreu, nu poți, dacă ai caracter... Mai luăm câte unul?... Băiete!...
— Mersi, frate Iancule, zic eu; două, destul...
— Nu se poate... Nu știi vorba neamțului?... Alle guten Dinge…
— ...sind drei…
— Păi, vezi!... Băiete! încă două...
— ...E și cam târziu...
— Câte?
— Șapte și jumătate trecute.
— Stai încă un minut... acu trebuie să pice și nevastă-mea...
Eu, cu gândul în altă parte, întreb:
— În definitiv, n-ai putea dumneata, cu atâtea cunoștințe, să găsești altă slujbă?
— Să-ți spun drept, monșer, mi s-a propus să-mi dea cineva o recomandație la primărie; dacă găsesc ceva serios, ca să am cel puțin siguri șapte-opt sute pe lună, înțeleg; dar ca să mai mă-ncurc, să-mi pierz independența pentru o mizerie, nu; asta n-o mai fac... Ce te uiți așa curios?
— Nene — zic — te admir din ce în ce mai mult!...
— ...Ca să mai am a face iar cu cine știe ce mațe-pestrițe ca d. Georgescu... mai bine, lipsă! mai bine, sărac și curat!
„Ce om!" zic eu în gândul meu... când iată văd, la lumina lămpii electrice, că se oprește o trăsură, un muscal, în fața prăvăliei, și din trăsură coboară o damă elegantă, care intră repede la noi. A!... este încântătoarea soție a amicului meu, madam Aglae Verigopolu.
— M-aștepți de mult, cocoșelule? întreabă ea pe soțul ei, care-i sărută cu multă galanterie mănușa albă.
— De câteva minute, puică... răspunde el, pe când eu fac mănușii albe omajul pe care i l-a făcut și soțul.
— Știi că ne mutăm mâne?
— Unde? întreabă el fără cea mai mică turburare de surpriză.
