— Ce-ți pasă!... Salon, patru odăi, baie, bucătărie, odaie de servitori, pimniță, singuri în curte, tout à l’égout, grădiniță.
— Scumpă?
— Două mii patru sute...
— În patru rate...
— Nu... i-am dat pe șase luni înainte... Și zicând aceasta, doamna trage din manșon punguța, din care scoate o hârtiuță, chitanța proprietarului.
— Contractul îl facem după ce ne mutam; am luat-o pe trei ani. La toate astea, eu fac o figură așa de imbecilă, încât amicul Verigopolu mă-ntreabă:
— Ce te uiți așa curios?...
Zic:
— Nu... dar... vezi... adineaori... și acu... noroc!...
— Ei! monșer, daca n-ar fi ea cu micile ei economii!... Închipuiește-ți că astă-vară la Sinaia... Dar doamna ne-ntrerupe:
— Dv. aveți poftă de vorbă, mie mi-e foame... Bine, cocoșelule, mie nu-mi dai un aperitiv?
— Băiete! încă trei.
— Mersi, zic...
— Nu se poate... Vorba neamțului... Alle gulen drei Dinge sind vier.
Trebuie să cedez insistențelor doamnei Verigopolu și să primesc a prânzi la dânșii. Deși a fost vorba că merg à la fortune du pot (adică, pe românește, să te mulțumești cu ce s-o găsi), amica mea cumpără fel de fel de mezeluri și o sticlă de marsala. Doamna scoate punguța și plătește socoteala toată.
Ne suim toți trei în birje și paidiom, gaspadin! E un deliciu să mergi pe asfalt cu roate de cauciuc. Oprim la altă băcănie: nu-i încă vremea stridiilor; atunci — trei sute grame icre moi.
— Paidiom, gaspadin! na leva, na prava... na prava, na leva!
Am sosit... Coborâm iute, Iancu și eu, și dăm doamnei Verigopolu mâna. Femeia sare jos ca o căprioară: