— De ce n-ai cerut?
— N-am dat-o eu.
— Da cine?
— Am trimes-o prin cineva.
— Când? În ce zi?
— Acu vreo două luni...
— Nu știi cam când?
— Știu eu?
— Cum, nu știi? Cum te cheamă pe d-ta?
— Nae Ionescu.
— Ce cereai în petiție?
— Eu, nu ceream nimic.
— Cum?
— Nu era petiția mea.
— Da a cui?
— A unui prietin.
— Care prietin?
— Unul Ghiță Vasilescu.
— Ce cerea în ea?
— El, nu cerea nimic.
— Cum, nu cerea nimic?
— Nu cerea nimic; nu era petiția lui.
— Da a cui?
— A unei mătuși a lui... Știa că viu la București și mi-a dat-o să o aduc eu.
— Cum o cheamă pe mătușa lui d. Ghiță?
— Nu știu.
— Nu știi nici ce cerea...
— Ba, mi se pare că cerea...
— Ce?
— Pensie.
Impiegatul, ieșindu-și din caracter și zbierând:
— Domnule, aici este Regia monopolurilor! aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!
— Așa? la pensii, care va să zică?
Merge la sonerie, apasă butonul; soneria zbârnâie foarte lung.
