vremea aceasta, servitorii și ofițerii de serviciu au observat că vizirul ofta adânc, gândindu-se la frumoasele zile de la Aranjuez, când tăia și spânzura, bucurându-se de încrederea fără margini a Suveranului, care acuma, domirit – mieux vaut tard que jamais – îi întoarce spatele ca unui lacheu, de serviciile căruia stăpânul este absolut nemulțumit, și pe care vrea să-l dea afară, ca pe orice lacheu netrebnic.
În fine, Suveranul, primind pe vizir în cabinetul de lucru, i-a repetat aceleași imputări, asupra intolerabilei situațiuni. Vizirul, tremurând și cu glasul plin de lacrimi, a zis:
– Atunci, Sire, nu mai rămâne alta de făcut decât…
– Decât? a întrebat Suveranul.
– Decât…
Și neputând pronunța cuvintele: «… să-mi dau demisia și să mă retrag în viața privată…», s-a pornit pe plâns, ca o babă bătrână copleșită de parapon.
Precum se vede, zilele politicei de jafuri, asasinate și procese scandaloase sunt numărate. Nu mai va fi vorba de astă dată de o remaniare ministerială parțială, de o cârpeală după cunoscuta sistemă vizirială, ci de prăbușirea completă a șandramalei colectiviste.”
– Bravo, dragă Caracudi ! am strigat eu. Ești mai tare decât puteam să-mi închipuiesc! Tu ești norocul „Revoltei naționale“ !… Decât… să-mi dai voie să-ți spun că acuma știu…
– Ce ?
– Izvorul de unde capeți informațiile… Îl cunosc…
– Aș!
– Pe ce te prinzi ?
– Pe ce poftești.
– Pe un dejun la Iordache… Primești?
– Primesc, zise Caracudi, sigur că mă bea.
– Vrei să-ți spun de unde ?
– De unde ?
– Vino-ncoace…
Îl trăsei atunci la o parte, în cabinetul meu de director, închizând ușa cu mai multă precauție ca Regele când vrea să vorbească vizirului, și-i șoptii răspicat, privindu-l diabolic până-n fundul ochilor:
– Din Ciș-me-giu !
Caracudi se făcu mai galben ca vizirul din informația lui. Dar… si augur augurem – strângându-i mâna cu efuziune, mă grăbii să-i adaog:
– Nu face nimic asta!… Sunt foarte mulțumit de serviciile tale… „Revolta” fără ele n-ar plăti o para chioară, cu toate articolele și foiletoanele noastre… Hai să dejunăm !
