Am dejunat minunat. Caracudi clipea din ochi foarte mulțumit.
– Mă rog ție, l-am întrebat eu la cafea, după ce-i spusesem itinerariul lui de dimineață în toate amănuntele – mă rog ție, când e vreme bună ca astăzi, înțeleg: dar cum faci când e vreme rea ?
– Când e vreme rea ?… stau acasă.
– Mai bem o înfundată ?… Asta o plătesc eu.
Știu c-am râs !… Am plătit, el dejunul și eu suplimentul, și ne-am întors foarte veseli la redacție.
– Trei ceasuri!… Caracudi! strig eu; repede după informații! Caută-le cât mai „senzaționale”!
– La moment! răspunde bravul meu reporter și pleacă grabnic spre palat.
Eu rămân în odăița umbroasă a redacției să-mi scriu articolul de fond: Ce gândește Suveranul?… Să vedem, ce poate gândi Suveranul?…
Moi pana în călimări și, picotind cu capul plecat pe masă, mă gândesc… mă gândesc…
Ce vreme splendidă!… Ce frumoasă trebuie să fie grădina acum cătră seară sub cerul limpede de toamnă… Ce liniște în aer… Parcă văd cum pică încetinel ici și colo frunzele galbene, învârtindu-se în clipe largi până la pământ în jurul coadelor veștejite… și parcă de departe auz glas de lebădă…
Al dracului Caracudi !…
Ia să vedem acum: ce gândește Suveranul?
