N-au așteptat să se lumineze bine de ziuă și, urându-și drum bun și petrecere frumoasă, au plecat flăcăii, nu cum degrabă le poruncise greșit mama, Mezin spre miazănoapte și Ler spre miazăzi, ci cum sta limpede și potrivit la carte
— Ler către Viorica, iar către Liliana Mezin.
După câteva zile stăteau părinții înainte de culcare într-un pridvor fără să vorbească, și le era dor de feciori — că poate fi cât de-mpărat, părintele e tot părinte, — și împărăteasa a pus mâna la ochi, a stat așa parcă ar fi adormit, și pe urmă zice:
— Uite, eu văd acuma pe Liliana jucând cu Ler...
— Cum asta?
— Nu știi? Ia pune și Măria Ta mâna la ochi și gândește-te acolo cu dor adânc, dar adânc de tot cât poți mai adânc.
Împăratul și-a rezemat coatele pe spetezele jețului, și-a acoperit ochii cu amândouă mâinile și s-a gândit cât a putut mai adânc, și pe urmă zice:
— Așa e, da! Adevărat o văz pe Liliana, dar nu joacă Ler cu ea, joacă Mezin.
— Ba Ler! Nu vezi?
— Ba văz... Dar e Mezin... Uite!... uite! Ler se plimbă cu Viorica!
— Ba cu Liliana.
— Ei aș!...
Ba Ler, ba Mezin, ba Viorica, ba Liliana!
S-a cam îmbufnat împărăteasa și zice:
— În sfârșit rămâi Măria Ta cu părerea Măriei tale, eu rămân cu a mea. Hai să ne culcăm că e târziu.
Nu prea-i era somn împăratului, ar mai fi stat de vorbă, dar după obiceiul lui a ascultat-o ca totdeauna.
În odaia lor de culcare ardeau zi și noapte la icoane două candele mari de argint, una-n dreapta, alta-n stânga, alături de căpătâie. S-a închinat fiecare sub candela lui, și fără să mai schimbe alte vorbe decât „somn ușor” s-au așezat la culcuș, și n-a trecut mult ș-au adormit amândoi.
Despre ziuă, tocmai când era somnul mai dulce, ce să se pomenească-mpăratul? începe să geamă împărăteasa grozav și apoi să strige ca într-o pieire de moarte. Sare-mpăratul din somn ș-o deșteaptă.
