mâna cuiva străin, nimica n-ar fi înțeles din acea îngrămădire de slove, dacă nu le avea cheia.
În scrisoarea din urmă spunea că Verde-mpărat aflându-se în mare lipsă de mijloace, desființează jumătate din oastea lui; că e-n vorbă să ia bani mulți cu împrumut de la negustori din toată lumea; că a hotărît să dărâme câteva dintre cetăți, și cu piatra lor să clădească niște palaturi nouă, unul, în vârful munților, pentru o curteană care-i cânta și din gură și din tambură la petreceri, și lumea toată e-ngrijată, că anul următor amenința cu foamete mare.
Când i-a arătat împăratul acestea, Floarea a zis oftând ca de-ndoeală:
— Numai de nu le-o fi încornorând omul nostru!
Împăratul n-a prea-nțeles cum venea vorba femeii, și zice:
— De-ar da Dumnezeu să le fi-ncornorat!
Da-mpărăteasa a răspuns:
— Ba dimpotrivă.
Peste câteva zile alta:
„Verde-mpărat, cu o ceată mare de tineri și tinere, mergând la vânătoare, au gonit o ciută sălbatică până-n curtea mănăstirii Crinului. Ciuta strânsă din toate părțile n-a mai avut încotro să fugă și a dat năvală orbește în biserică, unde slujeau părinții vecernia; iar Verde-mpărat și tovarășii, cu un haitic de câini chiaunând și urlând, au năpădit în sfântul lăcaș, au ajuns-o din urmă și au străpuns-o cu sulițele în fața altarului, unde gâfâind de osteneală căzuse-n genunchi. Încetaseră scurt slujba și cântările: călugării steteau înlemniți în stranele lor; vânătorii au luat hoitul de labele dinapoi și l-au târît afară, lăsând pe lespezi o dâră de murdărie. Toate astea s-au petrecut în câteva clipe; dar părintele stareț, desmeticindu-se repede, a strigat:
— Să iasă toți! s-a văzut sânge în casa Domnului! să se stingă toate luminile! să se acopere fața icoanelor.
Dar Verde-mpărat s-a-ntors în loc și aruncându-și lancea de după umere, supărat, zice:
— Ce sbieri așa, popo?
Și l-a apucat cu mâna stângă de piept ridicând dreapta.
— Să nu mă lovești, a strigat bătrânul tremurând, că te lovește Dumnezeu!
