– Eu băiatul tău? Ce nu-ți iei seama la vorbă? Eu Abu-Hasan? Ce trăncănești? Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre!
– Pentru Dumnezeu, fătu-meu, taci să nu te-auză cineva, să creadă că ești nebun.
– Nebună ești tu, babo! Încă o dată îți spun că eu sunt stăpânul credincioșilor.
– Ah, fiule – a strigat bătrâna – ce duh rău te canonește pe tine de aiurezi așa? Nu vezi că ești în odaia ta, în odaia unde te-ai născut ș-ai trăit până acuma
– Mi se pare și mie că ai dreptate – a zis Abu-Hasan ștergându-se la ochi – parcă așa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu ești mama, și amândoi suntem în odaia mea.
Baba gândi că și-a venit fiu-său în simțire și vrea să-nceapă a râde, când Abu-Hasan, de unde ședea lungit să ridică de mijloc, se uită jur împrejur, apoi își acoperi cu palmele amândoi ochii și strigă strașnic:
– Piei dinaintea mea, scorpie bătrână! Nu sunt fiul tău! Sunt stăpânitorul credincioșilor, auzitu-m-ai? Piei!
– Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ți o dată în fire. Taci, să nu te-auză cineva!
– Să nu te văz! Lipsești!
Biata babă, văzând că nu-i chip de-nțeles, a început să se bată cu pumnii în cap și să se bocească. Dar Abu-Hasan s-a mâniat și mai tare, a început s-o înjure, ba, ca un copil blestemat, s-a repezit și-a îmbrâncit-o dând-o de perete s-o strivească și mai multe nu.
Bătrâna a început să țipe de s-au strâns mahalagiii. Ce e? Ce e?
Au sărit toți și au dat-o într-o parte pe bătrâna...
– Ce faci, Abu-Hasan? Ți-ai pierdut mintea și frica de Dumnezeu, omule, de ridici mâna asupra mă-ti?
Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită ou ochii rătăciți la toți de jur împrejur și zisă:
– Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiți?... Cum îndrăzniți să-mi ziceți mie Abu-Hasan?... Mă cunoașteți voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre! Afară toți! Lipsiți!
Vecinii au înțeles că omul înnebunise, și, ca să-l oprească
