După aceea Salbă de mărgăritare a mai umplut o cupă și foarte veselă a zis:
– Stăpânitor al credincioșilor, îndrăznesc preaplecată a mă ruga strălucirii-tale de un mare hatâr: să bea această din urmă cupă după ce va asculta și de la mine un cântec pe care, nădăjduiesc, n-o să-i pară rău că l-a ascultat.
– Cu draga inimă, sufletu-meu! a zis Abu-Hasan luând cupa, ba chiar, ca un stăpânitor al credincioșilor ce sunt, îți poruncesc să mi-l cânți, că nu se poate o frumusețe de copilă ca matale orce-o face să nu facă frumos și drăgăstos.
Tânăra atunci i-a cântat din tambură și din gură de l-a ridicat în slava cerului pe calif, care după ce s-a isprăvit cântecul i-a strigat cântăreței:
– Să trăiești, drăguță! Halal să-ți fie! Și a sorbit cupa până la picătura din fund, apoi s-a întors să-i mai zică încă o vorbă, însă d-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles; și-a și așezat brațele pe masă, și-a lăsat fruntea pe brațe și a adormit adânc.
Se înnoptase acuma bine. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborât degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac A poruncit să scoată lui Abu-Hasan vestmântul de calif și să-l îmbrace în hainele cu care-l aduseseră aseară la palat A chemat apoi pe robul cel voinic și i-a zis:
– Acuma ia-mi-l binișor în cârcă și du-te de-l culcă pe divan acasă la el, și când ăi ieși, nu uita, să lași ușa de la drum deschisă.
În scurt timp, robul s-a întors la palat să-i spună califului că îndeplinise porunca întocmai.
Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit până a doua zi foarte târziu... Mijind ochii, la prins mirarea să se vadă în casa lui, și a-nceput să cheme cu cu glas mângâios:
– Salbă de mărgăritare! Steaua zorilor! Guriță de mărgean! unde sunteți? Veniți încoace, drăguțelor.
Mă-sa, care l-a auzit de alături, a venit în grabă.
– Ce ai, fătu-meu? Ce ți s-a întâmplat?
Abu-Hasan a ridicat mândru capul și a întrebat:
– Babo, cui îi zici tu fătu-meu?
– Ție, cui să-i zic? Nu ești tu băiatul meu Abu-Hasan?
