– Da de unde vii dumneata, măiculiță, de-ai întârziat așa pe drum?
– Hei! de unde viu eu... viu de departe...
– De departe, ai?... Și... un' te duci?
– Hei! unde mă duc eu... mă duc departe...
– Departe, ai?... Da... cum te cheamă pe dumneata?
– Prichindel mă cheamă...
– Da... de câți ani ești?... că te vaz crud de tot…
– Merg pe șaptesprece...
– Da... părinți ai?
– N-am, c-am fost copil lăpădat...
– Da... frățiori mai ai?... surioare?
– Oi fi având, dar nu-i cunosc...
– Cum, ăi fi având și nu-i cunoști?... Ce vorbă-i asta?
– Păi nu-ți spusei c-am fost copil lăpădat?
– Bine, aia am înțeles eu; da vorba e, vreau să știu...
– Ia ascultă, babo, adică de ce mă-i fi descosând așa?
– Că vreau să știu și eu...
– Da ce-ți pasă dumitale?
– Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Știi că-mi placi! Cum, adicătele! nu trebuie să știu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?... ai?
– Da; da iar așa, să-mi numeri toți dinții din gură...
– Uite, mă!... da ce, ți-i scoț dacă ți-i număr? A făcut haz băiatul de vorba babei și zice:
– Aoleo! la bună gazdă avusei noroc să pic!… În loc să mă-ntrebi: "Ai mâncat tu ceva, mă băiete, astăzi?... ți-o fi foame?" dumneata îmi ei tacrirul pe nemâncate.
– Păi ce stric eu?... tu de ce ești găgăuță și taci?... N-ai aflat tu că, până nu plânge copilul, nu capătă țâță?...
– Ba, aia am aflat-o eu; da, dacă m-ai năvălit cu întrebările, când era să-ți spui?
-Vino-ncoace, terchea-berchea!
Și zicând astea, scoate din traistă o costiță de purcel, niște colaci și turtă dulce și mere, și i le dă:
– Ia colea și trage-i fălci, că dinți, slava Domnului, văz că ai.
A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulțumit gazdei și s-a aplecat la fântână să bea.
