turnat leșia caustică, otrăvitoare, distrugătoare, otrava scepticismului, pesimismului, ateismului!...
Onoare vouă, distrugători a fericirii umane!
Dors-tu content, Voltaire...? – întreb și eu, împreună cu gingașul, duiosul poet de zahăr al Namunei, el care a dat cel dintâi strigătul de durere când a simțit că se smulge cu atâta cruzime rădăcinile credinței din sufletele oamenilor. Și cu multă dreptate zice nemuritorul academician fancez Ernest Legouvé, în nepieritoarele sale «Soixante ans de souvenirs»:
„Victor Hugo și Lamartine sunt, în câmpul poeziei, glasul epocei lor; Alfred de Musset i-a fost țipătul!”
Da! da! în noianul de necredință în care ne afundăm, când mi-ați luat credința mângâietoare fără să-mi dați nimic alt în schimb decât scepticismul deprimant, îndoiala distrugătoare, țipă și sufletul meu ca al lumii întregi, împreună cu poetul... împreună cu poetul... țipă...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . .
Aci, sunt întrerupt: iată confratele Tomița; se-ntoarce radios de la dentist... cu o măsea în mână.
— Triumf! trăiască știința modernă!
Încordat asupra lucrului meu, țip:
— Nu mă-ntrerupe, Tomițo!
Și urmez a scrie mai departe încheierea:
« ...Mi-ați luat cu știința voastră măseaua!... ce mi-ați dat în schimb?... redați-mi măseaua!... îmi trebuie!... »
Pun puncturile și linie de sfârșit și, după ce Tomița, vesel, m-asigură că n-a simțit nici ca o pișcătură de purice, îi citesc cronica. Confratele meu îmi mulțumește încântat; decât – pretinde să facem numai o foarte mică modificare la încheiere: în locul măselei, să punem credința.
Conviu bucuros, și cronica noastră e trimisă la tipografie.
