I s-a stins și lui feștila chiar într-o săptămână luminată din cauza unei excesiv de bogate recolte de ouă răscoapte! El trebuie să fie acuma, acolo, sus, alături cu drepții, și, desigur, când micii cheruvimi fac prea multe nebunii... „feștila!”
Și, pe deasupra tutulor acestor duioase amintiri, primăverile acelea dulci, pline de speranțe-n viitor, când, precum zice așa de frumos poetul, „natura, ca o mireasă răpită, care a dormit, vrăjită în lanțurile de gheață ale unui crud uriaș răpitor, se deșteaptă fericită, grațioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, molcome ale tânărului și fierbintelui său mire, care o caută de mult, și care vine de departe să dezlege vraja de gheață cu farmecul unei sărutări de foc... el, tânărul și zburdalnicul copil al lui Paște-împărat; el, minunatul făt-frumos April, cu părul auriu, care o ia în brațe pe adormita fecioară, o alintă, o leagănă, o mângâie și, cu mii și mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta, o recheamă la o nouă și strălucitoare viață!”
Și-ntr-un rând, când am ieșit de la înviere dimineața, un vânt și o ploaie!... n-a fost chip să ne-ntoarcem cu lumânărelele aprinse acasă; ne-a făcut leoarcă pe toți; încă dascălul Haralambie – asta era înainte de recolta prodigioasă – zice: „Maica ta Cristache! ce vreme!... feștila!” ba, pare-mi-se c-am auzit și „anafura!”. Da nu pot să jur, că e foarte de mult de atunci.
Unde sunteți, voi, sfinte vremuri ale copilăriei, când credeam? când totul mă făcea să cred?
„Cred tocmai că e absurd!” așa a zis ilustrul fiu al Sfintei Monica, el însuși sfânt, stâlp neclintit al bisericii, Sfântul Augustin... Asta va să zică a crede;... nu ca Toma geamănul, numai după ce pipăi și pui degetul.
Da, credeam... și eram fericit.
Astăzi! O! astăzi...
Ați venit voi, oameni noi, cu știința, să smulgeți din rădăcini acea plantă divină, ce-și trăgea seva din fundul inimii noastre! Și nu v-ați mulțumit cu atâta! peste rană, în adâncul inimilor, de teamă să nu mai fi rămas acolo un germene cât de infim, din care să poată reîncolți, ați
