Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la berărie.
— Salutare, nene Mandache.
— Salutare, neică.
— Ce stai așa pe gânduri?
— Eu? pe gânduri?
— Nu cumva te-a suprimat și pe dumneata?
— Ei, aș!...
— Te văd așa... distrat și cam nervos.
— Nu, frate; aștept pe soția mea, și nu mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reușit și acum... Dacă reușește ș-acum, halal să-i fie!... că ăla e un ciufut...
— Cine e ciufut?
— Nu-l cunoști! unul de la care vrem să cumpărăm niște case... À propos: de ce nu ne trimiți și nouă acasă «Moftul Român»?
— Ba vi-l trimiț bucuros.
— Grozav îi place soției mele să-l citească...
— Vi-l trimiț, nene Mandache; îl vrei pe un an ori pe șase luni?
— Cum, pe un an ori pe șase luni?
— Da, abonament.
— Cum, abonament?
— Nu zici că vrei să te abonezi?
— Ce abonament, monșer? de la prieteni să ceri abonament?... Ce mare lucru! un număr mai mult ori mai puțin.
— Cum, nene Mandache, gratis? se poate?... îmi pare rău...
— Ce dracu nu mai vine, frate... Mare nerăbdare am... Haz ar avea să-l traducă și p-ăsta!... Dacă-l traduce și
