O sprânceană alburie se ivește pe coama dealului de către răsărit... Pe lângă crucea din răspântie scârțâie roatele căruțelor ce pleacă din vreme să nu le ajungă zăduful pe drum... Mitu tresare din somn.
– Se face ziuă, Ileano! scoală degrab!
Sprinceana albă crește și alte roate venind din deal la vale se aud apropiându-se... o doină din frunză, cântec de drumeț fără griji... și vorbă... Tânărul ridică femeia de jos ș-o ajută, cum era amețită, să ajungă până la ușa casii...
E grea despărțirea... O să fie chiar peste putință!
...Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deșteptat prea de multe ori... Se ridică năbușit din pat; îi trebuie aer: merge să deschiză fereastra, dă perdeluța într-o parte, și i se năzărește că vede-n pragul din față două umbre albe ce vor parcă să se topească una-ntr-alta... Se șterge la ochi și se uită mai bine... Da!... Ia pușca din cui și iese-n prag:
– Cine-i?
O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde împrelung deal după deal - Mitu a picat fulgerat.
– Ce-ai făcut, nebunule?! răcnește femeia și pornește un pas.
A doua țeavă! Ileana cade în genunchi... se zbuciumă în zadar să se scoale... Vrea să strige... o gâlgâitură de sânge o podidește pe gură... Se moaie de la junghietură și târându-se cât colo, se așează de-a binelea.
Popa aruncă jos pușca, a cărei guri tot fumegă mirosul necăcios de silitră... Trece gardul, suie în clopotniță, se atârnă cu amândouă mâinile de funiile de tei și-ncepe să le smucească cu o înaltă energie: cele trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaiete cu o jale nebunească...
Se strânge multă lume.
Popa ia de mână pe Cuțiteiu și pornește urmat de obștea satului. El merge cu toți la locul unde zac cei doi copii nenorociți... Sprânceana mică alburie câtă vreme s-au jelit clopotele s-a făcut trandafirie și mare.
– Eu i-am împușcat, zice bătrânul liniștit... Întâi pe el și pe urmă pe ea... Da, eu!
