buzunare, fără să spuie o vorbă... Prefectul, obosit, zise:
– Ei! spune-mi odată...
– Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută și ieși grăbit.
Prefectul dete din umeri... Chemă pe polițai... Polițaiul lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment; plecase în fugă mare - "uitase raportul de noapte la canțilerie!"
Oricât era de tânără Ileana, înțelesese că taică-său citise în sufletul ei tot așa de bine ca-n cărțile lui de la biserică...
Dacă-i așa, care va să zică știe și el... Și-apoi?... să știe! Cine ce treabă are?... Frică?... de cine? de ce?... De Matache? tontul?... cârpa?... O să-l lase și pace bună: trai cu de-a-sila nu se poate. Cinste?... Vorbe. Rușine?... N-are. Da, să știe tot satul!... I-ar părea rău să nu știe lumea toată!... Are să spuie chiar dânsa... Da, pentru că nu mai poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea afară... și cântecul și plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta. Are să iasă pe drum... nu; are să meargă la biserică, când o fi tot vileagul strâns, o să strige în gura mare că-i plesnește inima de atâta chin mut, că fără omul ăsta înnebunește, omoară pe cine i-o ieși înainte și se strânge singură de gât cu ghiarele ca o fiară nebună!
Și cu mâinile înfipte în păr, femeia își legăna ca de durere capul frumos într-o parte și-n alta... De pân dosul caselor porni - așa de târziu! - semnalul cunoscut: fiara nebună dintr-o săritură fu de gâtul prăzii.
– Ci vino odată! gemu ea. De ce mă chinuiești? Ce vrei? - să mor? Zi tu că vrei să mor... Pe sufletul mamii din groapă - s-ajung să mă gunoiesc la garduri până or fugi și câinii de mine! să-mi pice carnea putredă de pe oase! să mi se macine oasele până la măduvă! jigăniile pământului să mi se-ncuibe în coșul pieptului și-n țeasta capului: zi tu că vrei să mor... acușica, acilea, mor!
Ochii i se-nchiseră, obrajii și gura îi înghețară, și cazu moale în brațele lui. Când de suflarea bărbatului femeia își
