căpătă iar glasul, se puse să-i spuie cât de nedrept se supărase el pe ea, cât de copilărească și fără temei fusese cearta lor și cât suferise ea de lipsa lui.
...Se zbăteau de mult unul în brațele altuia, când se auzi portița trântită: sosea părintele călare. Amândoi rămaseră nemișcați. Călătorul descălică, luă șaua și dete drumul calului să pască... De departe, din fundul grădinii unde erau ei, se văzu fereastra de la odaia bătrânului luminându-se.
"Să știe el că sunt aici, zise Ileana râzând înfundat și strângându-se ca de teamă lângă Mitu, m-ar omorî!"
Preotul stinsese lumina și se trântise pe pat să-și adune gândurile și să facă un plan nou, altă socoteală.
Deși obosit de atâta drum călare, de-atâtea, ș-atâtea; nu putea adormi... Încet-încet însă p-aci să ațipească. Era tocmai să pășească hotarul fericit dincolo de care gândurile scapă din știrea noastră ca să alerge și să-și țopăie libere danțurile bizare...
...El sări în sus.
...Umblă cineva pân curte... O ușă se deschise și se-nchise în casele din față ale fie-sii... Vorbă tainică!... Bătrânul ieși repede... Nimic... S-auzea numai prin răcoarea nopții ronțăiala calului… Fusese o părere bolnavă... Ocoli împrejurul caselor... Iar nimic... Beznă... Nici o mișcare...
Bătu la fereastra Ileanii... încă o dată... mai tare... tare de tot... Nici un răspuns...
...Să spargă ușa! Se duse, luă toporul și se-ntoarse, dar când pipăi să găsească clanța, dete cu mâna de verigă: era pusă și încuiată cu lacătul... Nimeni!... Cu capul gol, cu pletele-i cenușii desfăcute și lăsate-n voia vântului, bătrânul ieși pe poartă în goana mare... La școală încuiat cu lacătul... Îndărăt!... Era lumină la Ileana; se dezbrăca să se culce... Înapoi!... La școală lumină!
El sui dintr-un pas cele trei trepte ale prispii și se uită pe fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână... Frumusețea
