deraiat trenul de marfă, cum trebue să se unească trenul 14 cu 122, cum o să transbordăm șcl.
— Să fie ai dracului! zice cocoana foarte supărată.
— Cine, coconiță? întreb eu.
— Dumnealor de la drumul de fer... De ce nu bagă de seamă!
— Ei! zic eu; nu se poate fără câte una de asta, dacă e odată drum de fer...
— Pentru că sunt dobitoci!... Și cât o să întârziem?
— Apoi, zic eu, cu manopera de aici, cu transbordarea de la Buftea, poate să întârziem vreo două ceasuri...
— Două ceasuri?.. Fir-ar ai dracului! Care va să zică, atunci, când ajungem în București?...
— Era să ajungem la 9 și 10... și acuma...
— Și acuma?
— Acuma o să ajungem pe la 11 trecute.
— Ce dobitocie!
— Și, dacă-mi dați voe, coconiță, de unde veniți d-voastră?
— Dela Vălenii-de-Munte.... Mă recomand: madam Sevastița Stănescu, născută Vasilescu.
— Sunteți din capitală?
— Da. Sunt măritată la Văleni, dar viu des la București, am părinți, Noi suntem din București... Dacă cunoști dumneata pe domnu Christache.
— Nu, zic, n-am onoare...
— Domnul Christache Vasilescu, casele ale frumoase din Popa Chițu... tata.
— N-am onoarea... Și... mergeți la București în plimbare...
— Nu; merg la dandist... am un dinte... Bine, frate, cât o să mai stăm aici?... că m-am plictisit... Fir-ar ai dracului!
— Iată, zic eu, sosește trenul de Moldova; acuma, numa să se aranjeze cu al nostru, și plecăm.
— Ce dobitocie!
După fel-de-fel de mișcări, care durează încă aproape un ceas, iată că plecăm încetinel.
— Bodaproste! zice cocoana.
