E o damă de vreo treizeci de ani, foarte frumușică și bine făcută — afară de mâni, care poate n-ar strica să fie mai micșoare și, dacă trebue să judec după botine, și despre picioare aș îndrăzni să zic același lucru. E destul de șic îmbrăcată; un corsaj de mătăsică roșie, fustă de mătase neagră și o pălăriuță de mult gust...
— Ce încet umblă I... fir-ar ai dracului!
— Pe semne vă supără dintele; d-aceea vă grăbiți...
— A! nu mă supără! Da să-și bată joc de pasajeri așa!... Uite ce încet umblă!... Asta e mare dobitocie!
Am ajuns. Toți pasagerii ne dăm jos... Un hamal ia bagajul cocoanii; eu o ajut să se dea jos... E o priveliște destul de interesantă la locul catastrofei. Mormanul acela fantastic la lumina torțelor, activitatea personalului tehnic pentru curățirea liniei de cadavrele îngrozitor de mutilate ale vagoanelor, și restabilirea ei, forfoteala aceea, mișcările febrile ale luminilor de deosebite colori, toate acestea fac un minunat efect pitoresc. Întorcând ochii de la atâtea lumini, din partea dreaptă spre stânga, pe poteca mai puțin luminată, pe unde trecem ca să ajungem dincolo, la trenul de transbordare, văd că am perdut pe cocoana... Îmi pare rău, însă nu multă vreme, fiindcă de o dată o aud la câțiva pași înaintea mea:
— Fir-ați ai dracului, să fiți!
Se împiedicase cocoana în jurubița de sârme de pe marginea liniei și căzuse. Am alergat și am ajutat-o să se ridice...
— Fir-ar ai dracului, să fie!
Plecăm spre București... Linia e liberă de acuma... A! sfântă lipsă a obstacolelor!
— De-acu, zic, conița mea, într-o jumătate de ceas suntem în gara de Nord...
— Câte ceasuri să fie?
— 11 și 25.
— 11 și 25?... Fir-ar ai dracului!
— La 12 fără cinci, suntem în capitală.
— Ce dobitocie!
În adevăr, la ceasul spus coborîm. Cocoana se repede jos drăcuind și împingând pe hamal să meargă mai iute.
