— De ce?
— Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr.
— Am înțeles... Nu ți-am spus eu?... ghicisem...
— Ei! nu fi și tu așa de... cum să zic... de sever... Știi că de când te cunosc... și de! slavă domnului! ne cunoaștem din copilărie... nu te-am supărat cu vreo rugăminte, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva, cât de prietin să-mi fie, în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl știu de o corectitudine exemplară, cum ești tu...
— Apoi, atunci...
— Firește, nu zic; trebuie să ne hotărâm odată, mai ales când e vorba de școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi românii, să încetăm, mă-nțelegi...
— Astea le-ai citit undeva.
— Pe onoarea mea, nu. Ei bine tu... ești un bărbat devotat și conștiințios, fără nici o umbră de bănuială, care trebuie în misiunea lui să fie, mă-nțelegi...
— Îți spun eu că le-ai citit undeva.
— Zău, nu... Uite ce e: un băiat... timid... și a fost cam bolnăvior iarna asta... a trebuit să-i scoață o măsea...
— Când îți spun eu...
— Pe ochii mei!... și în sfârșit, ce mai una-alta?... ce să mai umblu cu mofturi?... De colea ar fi pentru tine, un dăscălaș pârlit, pe timp de vară cinci sute de lei?
Am aruncat vorba cea mare... Pricupescu e nebun!... a început să zbiere la mine... să-mi spuie că nu mi-e rușine! prieten vechi! Dar eu, cuminte, zic:
— Nu-ți cunoști interesul! de ce să te pui cu niște oameni mari, cari au atâta influență?... De-aia v-a ieșit vorba la toți dascălii că sunteți mojici și brutali, mai ales cu copiii de familie bună!
— A! strigă Pricupescu... Iar?
— Secule! am strigat eu... Dacă e vorba de zbierete, apoi zbier și eu... Un băiat cu atâtea rude, cari ți-ar fi de mare sprijin...
