N-apuc să-mi scot haina, și intră factorul dela telegraf.
Nu pot zice c-am presimțit ceva, dar mi-a trecut un fior prin tot corpul. Am iscălit tremurând țidula, iar depeșa am aruncat-o pe masă fără s-o deschid. Mi-am făcut o țigară, am fumat-o, și tocmai apoi am luat încetinel depeșa și fără pripă nervoasă, am deschis-o. Iată-i cuprinsul, pe care nu i l-aș putea uita vreodată:
«Médoc fini, Votca, Tzuica dedans».
Cetesc de zece ori, ținând alături dicționarul cu cheie:
Médoc — Plevna; fini — luată; Votca — Rușii; Tzuica — Românii; dedans — înăuntru.
Ce să fac? Să stau să fac un număr de gazetă și tocmai seara să dau știrea? Peste putință! Vestea aceasta de bucurie o s-o aibă și alții; se răspândește de dimineață-n oraș, iar noi venim cu ea după înfierbințeală. O idee. Alerg în tipografie și strig:
— Să nu se strice zațul numărului de-aseară!
Norocul meu! Zațul era neatins. Ieșim tot cu foaia de-aseară într-o nouă ediție cu depeșa. În câteva minute, mașinile pornesc, și vânzătorii aleargă nebuni pe strade sbierând:
— «Națiunea Română» cu căderea Plevnei!
Bucureștii întregi în picioare; fierbe lumea toată; încep să se arboreze drapelele tricolore. .. Un entuziasm furtunos...
Damé, bătându-mă pe umăr, îmi zice radios:
— Notre fortune est faite, mon bon!
Dar n-apucă să termine, și auzim un zgomot infernal, afară. Publicul dă năvală în înfundătură; huiduiește, lovește, sparge geamuri.
— Fugiți! ne strigă un băiețel dela tipografie, intrând prin dos. Fugiți! vă omoară!
L-am văzut pe Damé galben ca un mort; nu știu cum m-o fi văzut el pe mine.
N-am așteptat altă deslușire și am ascultat fără replică de comanda băiețelului.
Ce fusese?
Din nenorocire, Médoc nu era încă fini, nici Votca și Tzuica încă nu erau dedans.
