prima lui Poveste, cu subiect luat de la favoritul sau Anton Pann. Cui n-a luat în seamă grija extremă care, de la început, călăuzea scrisul lui Caragiale, părea surprinzătoare în ultimul grad siguranța în tratarea unor forme de stil deosebite cum nu se poate mai mult. Sigur, e o poveste glumeață; schimbul de vorbe între băieți și părinți, apoi între tată și mamă fac o clipă strălucită de comedie. Dar iată altceva: Și numa-ntr-o livede răcoroasă, când se opresc să mai răsufle caii de atâta urcuș, aud niște miorlăituri, să fi zis că e vreun cotoi sălbatic ori cine știe ce lighioană. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotul. Împăratul zice: Ce să fie? că nu se vedea nici o mișcare în iarba înaltă a pajiștii și miorlăiturile îi dădeau zor înainte. Un curtean tânăr, mai îndrăzneț, zice: Nu dați drumul câinilor! sare jos de pe cal și, pâș-pâș prin iarbă, merge binișor cu arcul gata către locul bănuit.
Aproape de tot se oprește și-ntinde arcul... Altă miorlăitură... trage, săgeata vâjâie și se pierde în desișul ierbii, care se clatină încet din vârf... În sfârșit, vânătorul mai face un pas, doi, se uită bine și rămâne încremenit. E o icoană plastic desăvârșită, și pătrunsă de mișcare, ca pentru strofa unei balade epice. Apoi, discret strecurată, o comparație, una singură: parcă era, când s-arăta în fața bătrâneților lor, ca un luceafăr scânteietor și vesel în fața unui drumeț ostenit. Irezistibil, Caragiale scurtează și iuțește mișcarea cât poate. Aplecarea firească spre schița dramatică nu se dezminte nici aici; iar nevoia de dialog stăpânește până într-atât, că sfârșitul poveștii e o dezbatere între cititorul închipuit de față și povestitor.
În același an 1894 a tradus Caragiale Răzbunare, o nuvelă de Carmen Sylva. Cruzimea firească și logică a ruralului atrăgea pe artistul care, nu demult, închipuise pe Ileana din Păcat și aerul îmbâcsit de tortură al Făcliei de Paște. Poate că tragicul acesta, cu suflu preistoric, îl atrăgea pe Caragiale și prin contrast, sătul, cum desigur trebuia să fie, de mediocritatea caraghioasă a mahalalei. Traducerea din Carmen Sylva e cu deosebire
