care obișnuiau să beie regele Belus și toți urmașii lui și-o umple cu vin. Atunci se făcu în palat o tăcere adâncă:
— Iupiter[1], căci se spune că tu ai făcut legea ospeției, fă ca ziua de astăzi să fie o zi de veselie și pentru Tirieni și pentru cei plecați din Troia, iar urmașii noștri să-și aducă aminte de dânsa. Intoarce-ți fața spre noi, tu, Bacus, dătătorul veseliei și tu, Iunona, fii bună cu noi. Și voi, Tirieni, sărbătoriți cu bucurie pe oaspeții voștri.
Grăind astfel, vărsă pe masă vinul sfânt și, după această libațiune, atinse cea dintâi cupa cu vârful buzelor. In urmă o dădu lui Bitia, îndemnându-l să bea; acesta deșertă fără zăbavă cupa înspumată, sorbind până ’n fund vinul din paharul de aur. Pe urmă băură și căpeteniile celelalte.
Atunci Iopas cel pletos începe să cânte din chitara-i aurită cântecile, pe cari le învățase dela marele Atlas. Ingână din strună pribegia lunei și întunecimile de soare, obârșia neamului omenesc și-a vitelor, obârșia ploii și a fulgerului, cântă Arcturul[2], Hiadele[3] ploioase și cei doi Trioni[4], pentruce iarna soarele se grăbește așa de mult să se scufunde ’n ocean, sau ce piedică stă în calea nopților de vară, așa de târzii.
Tirienii zbucnesc atunci în lungi aplauze, iar Troienii îi imită. Nefericita Didona stătu toată noaptea de vorbă cu Enea, sorbind până ’n fund paharul iubirii și întrebându-l cu deamănuntul asupra lui Priam, cu deamănuntul asupra lui Hector. Ba cu ce oști venise fiul Aurorei[5], ba ce fel erau caii lui Diomede, ba cât era de mare Achile.
— Mai bine, zise dânsa oaspetelui său, pune-te și ne povestește, dela începutul începutului, vicleșugurile Grecilor, nenorocirile alor tăi și pribegiile tale; căci iată a șaptea vară, de când umbli rătăcitor pe toate mările, din țară ’n țară.
