meu, tu, căruia nu-ți pasă de fulgerile tifoene[1] ale tatălui nostru cel atotputernic, la tine alerg și, rugătoare, îți cer ajutorul. Știi că fratele tău Enea e aruncat de valuri pe toate tărâmurile, din pricina urei neogoite a Iunonei; ai luat și tu adeseori parte la suferințele noastre. In clipa aceasta Didona, Feniciana, îl ține în palatul său și-l face să zăboviască cu cuvintele-i dezmierdătoare. Eu mă tem însă de ceeace poate aduce ospeția Iunonei[2]; n’are să steie ea cu mânile ’n sân în niște împrejurări așa de însemnate. Pentru aceasta, m’am gândit să-i iau înainte, să câștig pe regină prin vicleșug și s’o încing cu văpaea dragostei, așa ca nicio zeiță să n’o mai poată face să se schimbe, ci să fie legată de Enea c’o iubire tot așa de mare ca și a mea. Cât despre chipul, prin care ai putea să săvârșești acest lucru, află acuma planul nostru. Iulus, vlăstarul de rege, grija mea cea mai mare, se gătește să se ducă în orașul sidonian, chemat de scumpul lui părinte; el aduce cu dânsul darurile scăpate de înnec și din flacările Troiei. Eu îl voiu duce, cuprins de un somn adânc, tocmai peste munții înalți ai Citerei sau Idaliei[3] și-l voiu ascunde în lăcașul meu sfânt, ca să nu-mi poată afla vicleșugul și să-mi strice planurile. Tu schimbă-te numai pentru o singură noapte și ia chipul lui Iulus; copil, ia-ți aerul obișnuit al copiilor; și când Didona, în veselia ospățului regesc și încălzită de vin, te va lua la sânul ei, te va strânge în brațe și-ți va da dulci sărutări, însuflă-i pe ascuns văpaia iubirei și varsă-i veninul, fără să bage de seamă.
Amor se supune povețelor iubitei lui mame, își scoate aripile și plin de bucurie pornește imitând în mers pe Iulus. In acest timp Venus varsă dulcea odihnă în trupul lui Ascaniu, îl adoarme la sânul ei și-l duce în crângurile de pe vârful Idaliei, unde maghiranul cel moale îl învelește cu umbra florilor lui dulci mirositoare. De altă parte, Cupidon, ascultând de spusele Venerei, mergea vesel călăuzit de Achate, ducând Tirienilor darurile regești.