mentele lor, cari sunt și vor fi deapururi și ale noastre, căci bucuriile, întristările, supărările și grijile omenești vor fi totdeauna aceleași; o mai căutăm în tablourile, cari ne pun dinainte în chip concret viața unui popor și-a unei epoci de mult dispărute și, în această privință, viața celor vechi, în deosebi a Grecilor și a Romanilor, prin naivitatea, prin gingășia și rusticitatea ei are un farmec de nespus asupra noastră: o mai căutăm în sfârșit, acea frumusețe, în stilul, fără seamăn, al epopeei.
Toate aceste frumuseți — cum și altele încă — le găsim în opera marelui poet latin. Chiar fondul epopeei lui e mai simpatic decât al altora: războaie sunt și aici, dar pe o scară mult mai mică; doar cele patru cărți din urmă sunt închinate numai descrierei luptelor între Troieni și Latini. Afară de asta eroii lui, chiar în vălmășagul și ferbințeala cea mai crâncenă a luptei, sunt totuși parcă ceva mai puțin aspri decât ai lui Homer; o licărire de milă, de înduioșare le mai îndulcește, întrucâtva, le mai moaie sălbăticia.
E drept că, în ce privește caracterele, eroii lui Virgiliu nu sunt tocmai bine desemnați: firea lor e cam ștearsă, lăsată în umbră, afară de doi, trei și aceștia nu dintre cei principali: astfel e, bunăoară, Didona, al cărei caracter e minunat descris în cartea a patra. Dacă în această privință epopea lui Virgiliu e, așa dar, cam slabă, ce bogăție însă găsim într’însa în descrierea vieței romane!… Marele poet a vrut să facă din poema lui un fel de istorie sfânta a Romanilor, o Biblie a începuturilor acestui popor, care-a ajuns stăpânitorul lumei. Eneida lui e deci o epopee națională, ceeace nu se poate spune despre Iliada lui Homer și cu atât mai puțin de Odiseia lui.
Fiindcă însușirea aceasta de epopeie națională e de cea mai mare însemnătate și fiindcă aici și stă meritul și originalitatea de căpetenie a operei, trebue să lămurim mai de aproape acest caracter și să stăruim mai pe larg asupră-i. Deoarece însă făcând analiza Eneidei din acest punct de vedere n’am face decât să repetăm, cel puțin în parte, ceeace au spus marii maeștri, cari s’au îndeletnicit in deosebi cu opera poetului nostru, socotim că e mai nimerit să dăm cuvântul unuia dintre acești maeștri chiar, d. René Pichon, care face în câteva pagini[1] o analiză completă și cu adevărat magistrală a Eneidei.
«Virgiliu dă dovadă în opera sa — zice d. René Pichon — de o mare dibăcie de compunere. Această dibăcie de compunere se vede mai cu seama dacă vom compara pe Virgiliu cu întâii poeți epici ai Romei. Eneida cuprinde tot atâta, ba poate chiar mai multă materie istorică decât Războiul punic[2] sau Analele[3]: ea îmbrățișează toată dezvoltarea vieței romane dela cele mai îndepărtate obârșii ale ei; această dezvoltare e însă cuprinsă în
