chenarul unei singure acțiuni. Poemele lui Naevius și Ennius nu aveau nici început, nici mijloc, nici sfârșit, întimpce în Eneida bogata desfășurare de amănunte nu strică întru nimic armonia totului. Mijloacele întrebuințate sunt foarte nimerite: ici e fericita aplicare a dogmei metempsichozei, mulțumită căreia poetul face să treacă pe dinaintea lui Enea toate sufletele eroilor, cari vor face vestit neamul latin până la August. Ceva mai departe e descrierea scutului lui Enea, o născocire a lui Homer, abătută cu dibăcie dela scopul său dintâi. Acolo unde bătrânul aed își face o petrecere descriind scene din viața plugarilor sau din viața ostășească, cari n’au nicio legătură cu subiectul său, Virgiliu, fără să peardă niciodată din ochi ținta poemului său, zugrăvește scenele principale din istoria romană: copilăria lui Romulus, atacul Galilor, bătălia dela Acțium și triumful împăratului, pe care cele mai depărtate neamuri vin de-l salută în templul strălucitor al lui Febus. Intr’altă parte, într’o povestire lăturalnică, Virgiliu se folosește de legendele naționale ale Lațiului, a lui Cacus și a lui Hercule, a cărui amintire dăinuiește într’o datină națională. In sfârșit la fiece clipă profețiile vin să readucă aminte cititorului de adevăratul subiect al poemului: statornicirea lui Enea în Italia, nașterea puterei romane și să afirme solia religioasă și patriotică a lui Enea. Iupiter nu ia cuvântul o singură dată măcar, fără să rostiască numele Italiei și Lațiului. Enea e sprijinit întruna de preziceri supranaturale: umbra lui Hector, zeii penați, Harpiile, divinul Helenus, Sibila, Anchise, toți îi prevestesc că va ajunge în Italia, că va întemeia acolo un oraș din care va eși Roma și va fi părintele unui neam, din care se va naște Cezar. Astfel în cât din toate punctele poemului deslușim într’o zariște depărtată vedenia Romei împăraților. Virgiliu ajunge la acest ne mai pomenit rezultat că, într’un poem a cărui acțiune se petrece cu patru sau cinci veacuri înainte de întemeierea Romei, Roma este pretutindeni de față și vie.
«In chipul acesta mijloacele întrebuințate de Virgiliu nu mai sunt niște meșteșugiri bine alese: ele slujesc să dea glas cu mai multă putere sentimentului care însuflețește poemul, să-i dee un interes național. Artistul vine în ajutorul patriotului. Comentatorii numiau Eneida «Istoria poporului roman», res gestae populi romani; falsă din punctul de vedere al formei din afară, numirea aceasta este adevărată în ce privește spiritul, sufletul poemului. Intocmai cum Enea are necontenit înaintea ochilor această țară necunoscută, căreia i se jertfește mai dinainte, Virgiliu nu-și pune înainte altă țintă decât să proslăviască gloria și mărirea numelui latin. Cele mai mici amănunte, odată ce interesează Roma, sunt consfințite de evlavia poetului. Locurile, pe unde se va înălța mai târziu Cetatea Eternă, au mai dinainte ceva tainic și sfânt și, cu toate că nu sunt încă locuite decât de ciobani și de turmele lor, ele însuflă un fel de spaimă religioasă. Ianiculul, Capitolul, Palatinul au de pe acuma legenda lor. Obiceiul de a deschide templul lui Ianus, când izbucnește vreun războiu, se pune pe seama supușilor regelui Latinus. Poetului îi place să tragă din această
