Conu Dinu se plecă spre el, cu privirea încruntată, îl apucă de braț și-l zgudui cu putere.
— Eu nu mai am moșie!... Moșia mi-a luat-o tâlharul... Tâlharul, banditul care îmi omoară fata!... Și Cel-de-sus îi cunoaște nelegiuirile, îi înțelege gândurile, și nu-l trăsnește!... și nici nu mă cheamă pe mine la dânsul, ca să nu mai văd!...
După aceea, muie vocea, și cu mare tristețe zise:
— Îmi pare rău că o să mor blestemând: nu mai este dreptate omenească, iar Dumnezeu și-a întors fața de la mine...
I se strâmbaseră toate liniile obrazului, vorbind astfel. O descurajare adâncă se întipărise pe chipul lui, descurajarea omului revoltat, care nu speră în nimic. Lui Mihai i se făcu milă.
— Nene Dinule, ne te turbura așa, că tot mai e dreptate în lume; uite, țăranii vor să te aibă din nou.
El dete din cap.
— Ce să-ți facă țăranii, împotriva câinelui ăstuia!...
— Cine știe!... poate să-ți facă ceva: au reclamat prefectului.
Conu Dinu se ridică pe brațele fotoliului.
— Au reclamat prefectului!... Se vede că i-a schingiuit detot...
