Pagină:Duiliu Zamfirescu - Tănase Scatiu.djvu/98

Această pagină nu a fost verificată

— Ești supărată pe mine, Tincuțo, și ai cuvânt să fii supărată...

— Destul... fii cuminte... nu sunt supărată. Se zărea, în întunericul odăii, obrazul cu ochii strălucitori.
— Închipuiește-ți că știam că ai venit, și nu-mi spusese nimeni... Du-te la tata... destul. Am să trimit să te cheme...

Își retrase binișor mâna și strânse ușa:
— Să vii numaidecât.
— Viu. Fericit că o vedea veselă și că nu era supărată pe el, Mihai

alergă în odaia lui, scoase pachetul din geamantan și se întoarse la conu Dinu.

— Uite, nene Dinule, maman îți trimite pantofii ăștia de iarnă... Dorește să te vadă... Nu vii la București?...

— Nu pot să viu... Spune Sașii că o doresc mult. N-am văzut-o de doi ani.

— Nu te mai duci la moșie? El învârtea pantofii în mână. Întoarse ochii lung și se uita la Mihai.

— La care moșie?
— La Ciulniței. Bătrânul ridică din umeri.
— Ce copil ești!... Tu nu știi că eu nu mai am moșie...