capitaluri, când ar putea să găsească așa de ușor la București.
Tăcu și păru a se gândi din nou. Tincuța, încetul cu încetul, se liniști. El iar urmă:
— Afară numai dacă n-o fi vrut să nu-l afle familia...
— Da, dar iată că noi tot am aflat. Bancherul înălță din umeri, ca și cum ar fi avut nevoie să se dezvinovățească:
— Ce să fac!... Eu bani n-am: trebuia să-i caut la cineva. Aici în oraș, afară de boierul d-voastre și alți doi-trei, toți sunt datori...
— Da?
— Da. Averi sunt, dar lumea s-a învățat rău: un an face bucate bune, le vinde și le mănâncă; la anul nu se face nimic, sau grâul n-are căutare și intră în datorii... Sunt puțini boieri la noi cuminți, cum este al d-voastră... Așa că eu, neputând să merg la dumnealui după bani, am mers la d-l Nichitachi.
— Și la altcineva n-ați mai fost?...
— La nimeni, pe cinste.
— Atunci vă rog să trimiteți polița înapoi... Se poate? Dânsul se gândea, uitându-se în pământ:
— Se poate... dar pierdem comisionul.
— Eu nu înțeleg mult din asemenea afaceri,
