hrăpitor, ci părea serios, era miop și stângaci.
— Cu ce vă pot servi, mă rog? Tincuța se simțea cu sufletul la gură, ca la pension, când venea profesorul de la stat să pună întrebări. Zâmbea și se uita la bancher fără să-l vază.
— Aș vrea să vă fac o rugăminte... Eu sunt doamna Sotirescu, rudă cu d-l Comăneșteanu...
— Da? !
— Aveți o poliță a sa neiscălită...
— Neiscălită?...
— Nu. Vream să zic iscălită în alb... Greșeala aceasta o făcu să se roșească și mai tare.
— Mă întrebi un lucru la care meseria noastră ne împiedică a răspunde. Cu toate astea, fiindcă sunteți rudă cu d-l Comăneșteanu, socot că pot să vă spun că așa este: avem o poliță a d-sale, iscălită în alb, și suntem autorizați de corespondentul nostru din București s-o negociem pentru 15 mii de lei. Noi n-am voit s-o luăm pe socoteala noastră fiindcă nu avansăm bani decât numai la comercianți și pe termen scurt.
El păru a se gândi. Apoi adause:
— Mă mir însă că d-l Comăneșteanu caută bani în orașul nostru, mic și fără
