lampa erau aprinse de cu noapte, și începea să se plimbe de colo până colo, până feciorul îi aducea ceaiul. Atunci, cu un mănunchi de chei ce atârna o ocă, deschidea casa de fier și scotea o sticlă de rom, o cutie de tutun și un pămătuf de pene. Din sticla cu rom vărsa în paharul cu ceai cât putea să încapă, și apoi o ducea la gură, gâlgâind din fugă, cum făcea și coana Profira când gustărea rachiul oamenilor.
Apoi, pocnind din limbă și scrâșnind din dinți, își alegea o pană să-și curețe țigareta, mișcând din când în când lingurița din pahar. În cele din urmă începea să soarbă cu zgomot din ceai și-și aprindea țigara, din care trăgea fumul cu o poftă nespusă.
De cum se făcea ziuă, primea lume. Cel dintâi ce se înfățișă fu domnul Bănică, sau mai scurt, "don Nică", îngrijitorul de la vie, care nu îndrăznea să intre, și se plimba pe la ușa cu geamuri de la biroul "boierului". Tănase chemă pe fecior.
— Cine-i afară, Costeo?
— Don Nică, de la vie, boierule.
— Să intre. Toți îngrijitorii săi de pe la moșii erau aleși pe sprânceană: unul mai pehlivan decât altul. Bănică, în oraș, purta căciuliță pe ochi, ștrengar nevoie mare, cu o fișcă
