la glasul lui de trâmbiță răgușită, și toate vietățile de primprejur se mișcau. Îl auzea până și conu Dinu din partea cealaltă a caselor, și-i striga prin zid: "Jaba!... Tignafesu!... "
După ce bocăia un ceas, două în pat, se scula să se îmbrace, fără nici o grijă de nevastă-sa, care dormea în patul de alături. Printre picături se și închina: făcea o cruce, tușea, înjura și iar se ruga, cu "Doamne, iartă-mă" la fiecare vorbă urâtă cu care cinstea pe Dumnezeu. Câteodată, opintirile lui seci erau așa de supărătoare că Tincuța sărea din pat să nu-l mai audă.
— Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ți prăpădești pieptul.
— Te turbur din somn!... Castelana!... A cetit toată noaptea la romane, și dimineața ar vrea să doarmă... Să te culci ca mine la 9 ceasuri, și să te scoli la 4, după treabă. Așa am fost eu deprins la mama mea, și mi-a mers bine.
Tincuța își pierdea răbdarea:
— Se poate, dar eu n-am fost deprinsă așa, la a mea.
— De aia sunteți plini de brânză.
— Ești un mojic, îi zicea Tincuța între dinți și se ducea în odaia fetiței să-și urmeze somnul în pace.
El trecea în cancelarie, unde și focul și
