tu, fata mea, pe care te-am crescut ca pe o floare, să nu te bată vântul, să nu te arză soarele, ha?...
Tincuța se uită la el înlemnită.
— Ce să fac?
— Să nu primești asemenea lucruri pentru mine, pentru tatăl tău... Și să mă aperi, nu să mă pui să iscălesc pentru el!
— Bine, tată, ce să fac? Dumneata îmi ești părinte, el îmi este bărbat...
— Vezi bine. Și dumneata te duci după bărbat...
— Da' ce să fac? Conu Dinu se uita la ea și da din cap. Tincuța urmă, încet:
— Au venit sătenii noștri să-l reclame la prefect.
— La ministru, nu la prefect. Să-l reclame la ministru, și la vodă, și la Dumnezeu, că i-a jupuit ca un tâlhar. Pe mine de ce nu m-au reclamat la nimeni?
— Dumneata erai din cale afară bun cu dânșii...
— Așa? !
— Cum a venit un om cu voință s-au supărat.
— Va să zică, eu n-aveam voință? Frumos. Tincuța se duse la el să-l mângâie.
— Nu, tată, nu te supăra.
