El o îndepărtă de la dânsul.
— Fugi, fugi, că mă mâhnești.
— Te rog, tată... Ce să fac?... El mă gonește, dumneata mă gonești... Sunt așa de nenorocită!
— El te gonește! ?... Te gonește!... Și zicând astfel, voi să se repează spre ușă, cu ochii injectați de sânge, dar se încurcă, se împletici și căzu. Tincuța sări să-l ajute, însă de-abia se ținea ea însăși pe picioare. Chemă slugile, îl ridicară de jos și voiră să-l pună pe pat. Se zbătea să se scoale și să plece. Cu mare greutate îl liniștiră și-l făcură să-și ia locul în fotoliu.
Tincuța, ieșind de la el, era cu desăvârșire nimicită. Stete un moment în coridor și se gândi. Ce să facă? Nu mai avea nici cel puțin hârtia neiscălită.
Atunci, prinsă de un fel de curaj, păru că-și regăsește calmul obișnuit: întâmple-se ce se întâmplă. Astfel, reintră în salonaș și așteptă.
După puțin timp, veni Scatiu. El aflase de la slugi despre starea lui socru-său, și clocotea de manie. Se plimba de colo până colo, ca o hienă, fără a zice o vorbă. Deocamdată se opri în fața Tincuței.
