bogate pe covor, cu o blană albă pe picioare, Tincuța mișca ușor degetele pe o carte. În fața ei era un fotoliu, alături de o măsuță, cu un vas subțiratec, elegant, din care se lăsa spre dânsa o roză înflorită în grabă și sfioasă; în atmosfera salonului, o căldură binefăcătoare încare surâdea o minunată fotografie a d-nei Vigée Le Brun, ce-i semăna.
Când intră Mihai, ea zâmbea. Părea că simte toate mișcările lui, chiar când nu-l vede, că știe când vine, ce dorește, ce are să zică.
— A!... domnule Mihai, iată-ne în sfârșit! El dădu din cap, mulțumit și cam stângaci, luându-i mâna.
— Aș fi venit de ieri, dar mi-era rușine... după o scrisoare așa de proastă...
— Șezi. Uite, vezi? asta este... Și zicând astfel, scoase din carte scrisoarea lui.
— Dă-mi-o, te rog, s-o arunc în foc...
— Ți-o dau, însă cu condiție: să nu mai scrii asemenea lucruri.
— Nu mai scriu niciodată.
— Și să aibi încredere în mine, fiindcă îți vreau binele.
— Da. Ea îi dete scrisoarea, pe care el o aruncă în sobă. Amândoi se uitau la hârtia
