mai mult; cum însă acesta se opri din povestit, tăcu șji el. Se uita numai, se uita lung la tânăr, rostogolind în mitne cine știe ce imagini din trecut, scumpe lui, căci ochii i se umplură de lacrimi, iar mâna i se rezemă încet de brațul tânărulului:
— Cine ar putea zice că tu ești copilul cu care mă jucam ea acum 20 de ani?...
Comăneșteanu râse cu plăcere:
— Atâta am devenit de hursuz?
— Nu. Ai devenit bărbat, și acum îmi ești drag altfel... Dar tu, acela de atunci, și eu, acela de atunci, unde suntem ?... Vorbeam adesea cu maică-ta despre voi, când erați mici... Iți mai aduci tu aminte de dânsa?
— Cum să nu-mi aduc aminte!...
Vorbele li se înecau în piept, pe când gândurile lor pluteau în aceiași lume trecută. Și stau acolo amândoi, fără a hotărâ nimic, ca doi vlăstari rămași dintr’o pădure veche.
Doctorul se sculă tot el, și făcând câțiva pași prin cameră se opri din nou în fața tânărului:
— Ași fi dorit să-ți vorbesc și de afaceri dacă erai hotărât să pleci... Datoriile noastre cresc...
— Adică ale mele, tată.
— Cum însă zici că nu mai pleci, vom
