— Nu ai fi mulțumit ?
— Ba da, — pentru mine.
— Și pentru mine?
— Da...
Comăneșteanu începu a râde, fericit de-a simți bucuria lăuntrică a lui tată-său, care lupta cu gândul datoriei părintești. Amândoi se socoteau obligați să-și ascundă năzuințele personale, părintele voind a îndemnă pe fiu să meargă în stăinătate, deși dorea tocmai contrariul; fiul părând hotărât să rămână în țară și să se însoare, deși poate că dorea altceva.
Tânărul deveni deodată serios:
— Ascultă-mă, tată. Eu văd și înțeleg foarte multe lucruri; nu am însă destulă voință spre a îndreptă greșelile noastre ale tuturor. De ce ai zis că pentru oamenii de caracter călătoriile nu sunt trebuincioase?
— Am zis așâ o vorbă în vânt.
— Ba nu, fiindcă pare un non sens, dacă nu mi-l explici, — caracterul fiind tocmai singurul bine cu care ne naștem și pe care împrejurările din afară nu ni-l pot luă, nici nu ni-l pot preface.
— Se poate... E ceva cam aforistic. La tinerețe, aforismele sunt încântătoare. Mai târziu însă contrazicerile vieții pulverizează adevărurile sufletești găsite de alții, și atunci aforismele nu mai fac două parale... Caracterul
