îl privea lung, se perdea câte odată în gânduri nesfârșite despre taina de simpatie cu care înconjură natura unele chipuri omenești, și niciodată nu-i trecuse prin minte să-i pară rău că fiu-său lăsase numele părintesc spre a adopta pe acela de Comăneșteanu.
Când dar locotenentul se dete jos din sanie, în bruma dimineții de iarnă, tatăl său îi eși înainte și îl strânse la piept, tremurând. Baciul se rotea prin cerdac, pe la geamuri, pe când feciorul ridica blana din spatele tânărului. Atunci apăru militarul voinic, nalt și mlădios, zâmbind de bucurie. Tatăl său bufnea într’aiuri, înnecat de emoțiune. In chipul tânărului, blond, cu ochii negri, trăia imaginea mă-șei cu atât de vie asemănare, în cât par'că o glumă a naturii ar fi ridicat capul de pe umeri de femee și l-ar fi pus pe umerii puternici ai bărbatului. Tată-său nu mai putea rosti nici un cuvânt. Deschise ușa de geamuri pe la care se învârtea Baciul și-i făcu semn să intre. Bătrânul pușcaș rămăsese în picioare, uitân-du-se lung la tânăr.
— Ă, Doamne, boerule, că mult îi mai seamănă răposatei Cucoane?.. Adevărat Sulfină!
Numele rămăsese tânărului de la maicăsa. Pe când era copil, Sașa îl chema Sulfiniță,
