când sămânța de viață nouă încolțea în toate inimile, la Comănești se ofilea floarea locului, stăpâna văilor, doamna lor a tuturor. Moartea lui Mihai Comăneșteanu zdruncinase din temelii alcătuirea sufletească a surorii sale. Sașa trăise câțiva ani ca o închipuire de poveste, plecată spre șoaptele unei lumi nevăzute, bună, blândă ca în totdeauna, până ce se stinsese. Bărbatu-său părea pornit și el pe același drum. Inconjurat de tot ce fusese drag neveste-sii, trăia singur la Comănești, luminându-și viața prezentă cu icoanele trecutului.
Cei doi băieți, Alexandru și Mitică, crescuseră și se făcuseră oameni. Cel mai mare intrase în școala militară, contra voinței părinților, cu încăpățânarea blajină a naturilor timide; eșise sub-locotenent în artilerie ; făcuse școala de aplicație,—iar acum, locotenent, ales pentru a fi trimis la Fontainebleau, venea să treacă sărbătorile cu tată-său. Cel mai mic era deja în străinătate, unde sfârșea dreptul, vioiu, harnic, plin de gânduri bune pentru viitor.
Dar de chipul celui mai mare se legau amintiri scumpe tuturor. El moștenise figura mă-sei, moștenise numele ei și, mai mult decât toate, moștenise de la unchiu-său, mortul în războiu, aureola de speranțe ce pun unele familii pe fruntea unui copil. Tată-său
