АЛꙊИ I҆ОАН
ДИМИ҆́ТРI҆Е
КѠНСТА҆́НТИН ВОЕ҆́ВОДА
дїва́нꙋл лꙋ́мii кꙋ̀ ꙟ҆целептꙋл
саꙋ џюде́цꙋл сꙋфлетꙋлꙋi кꙋ трꙋ́пꙋл
А҆́
Врѧ́рѧш шѝ а҆́ш похтѝ ка̀ съ те щи́ꙋ̆ (прекꙋ́м мисъ па́ре) ѡ҆̀ лꙋ́ме фа́лникъ, амъџито́аре, шѝ трекъто́аре, чи́не тꙗ фъкꙋ́т, шѝ чѐ є҆́щ, шѝ декѫнд є҆́щ, шѝ декѫнд є҆́щ кꙋм те цїй
В
Є҆́ꙋ сѫнт фапта, шѝ плъсмꙋирѧ а҆ вѧшникꙋлꙋй ꙟ҆пъра́т, шѝ сѫнт гръди́нъ пли́нъ де по́ми, са по́ми пли́ни де рѡа- дъ, шѝ ма́й а҆девъра́т, вистѧ́рю плин де то́т би́неле, шѝ сѫнт ҂ꙁс҃ꙁ, дѐ а҆́ни декѫнд ꙟ҆нтрꙋ҆ а҆че́стъ ки́п фрꙋмѡс, Ди҃ꙋл ма́ꙋ̆ мещершꙋгꙋи́ть, шѝ мъ цїю кꙋ҆ ѡаменїй, шѝ ѡаменїй кꙋ мíне.
Г
Лꙋ́мѧ трекътѡ́арє а҆ фи́ съ щїй
Ꙟ҆цъле́птꙋль.
А҆девърат прекꙋм плъсмꙋирѣ лꙋи дѕ҃ъ съ фi щiꙋ ши кред. А҆ши́ждерѧ, гръди́нъ пли́нъ де фло́ри. нꙋ́маĭ е҆́ꙋ пре кѫ́т приче́п, фло́риле та́ле ꙗр кꙋрꙋндь веще ѕъто́аре, шѝ по́мїй, шѝ по́амеле по́- милѡр тей. мъ те́м съ нꙋ̀ ка по́мꙋл че́ла чѐ дн҃ѕъ, а҆̀ꙋ порꙋнчи́т лꙋ́й А҆́дам а нꙋ̀ мѫнка̀ съ фíе ш порꙋнка дм҃ѕълꙋ
шѝ
ALUI IOAN
DIMITRIE
CONSTANTIN VOEVODA
divanul lumii cu înțeleptul
sau giudețul sufletului cu trupul
1
Vreareaș și aș pohti ca să te știu (precum mi să pare) o lume falnică, amăgitoare, și trecătoare, cine ti-a făcut, și ce ești, și decând ești, și decând ești cum te ții
2
Eu sânt fapta, și plăsmuirea a veașnicului împărat, și sânt grădină plină de pomi, sa pomi plini de roadă, și mai adevărat, visteariu plin de tot binele, și sânt 7207, de ani decând întru acest chip frumos, domnul m-au meșterșuguit, și mă țiu cu oamenii, și oamenii cu mine.
3
Adevărat precum plăsmuirea lui dumnezău să fi știu și cred. Așijderea, grădină plină de flori, numai eu pre cât pricep, florei tale iar curund vește zătoare, și pomii, și poamele pomilor tei. mă tem să nu ca pomul cela ce dumnezău, au poruncit lui Adam a nu mânca să fie și porunca dumnezăului
și
