drept în curtea proprietății lui Bimbașa Sava (azi spitalul Xenocrat de la Jignita, Calea Văcărești.)
Era într-o zi de sâmbătă, după-prânz, și, îndată ce sosiră, umplură curtea de cavalerie, destul de bine armată; pe la orele 5, Bimbașa trimise veste lui Chehaia bei că seara va veni cu căpitanii lui să i se înfățișeze. Șiretul turc îi înapoia răspuns să-l ierte pentru acea seară, că se află cam indispus și să poftească a doua zi, duminecă, pe la orele 12. Atunci, Bimbașa Sava a poruncit să se împartă arnăuții lui câte unul și câte doi pe la locuitorii din mahalaua Jigniții și Olteni, iar el s-a pus la masă cu căpitanii lui. A doua zi, duminecă, la orele 11, s-au adunat toți, gătiți și înarmați cu pistoale, puști și săbii ornate cu argint și aur (aceste arme erau toate hrăpite de pe la nenorociții boieri și negustori bejenari ce întâlniseră pe drumuri, în fuga lor la Brașov) și, trăgându-li-se caii la scară, au încălicat. Povesteau mahalagii că atunci s-a poticnit calul lui Bimbașa Sava, de două ori, până la poartă, încât căpitanii îi ziceau că nu le place semnul ăsta. N-aveau însă ce face, că se aflau deja intrați în capcană, fiindcă Bucureștii erau încărcați de un corp de 50 de mii de turci. își urmară calea intrând pe ulița Ișlicari (azi Carol I) și-și continuară drumul, cu o trupă de 30 de arnăuți, până la conacul lui Chehaia bei, în fostele case ale lui Bellu.
Iată acum ce primire s-a făcut acestor căpetenii de zavergii; faptele mi-au fost și mie povestite, în urmă, de răposatul vistierul Mihai din Pitești, care era vătaf de curte al lui Bellu cel bătrân, lăsat de stăpânu-său să păzească curtea boierească și grădina cea mare (astăzi Cimitirul Șerban Vodă), căci Bellu era deja fugit la Brașov. Vistierul Mihai se afla printre turci, fiind cunoscut de toți pașii și agalele, fiind foarte iubit de Chehaia bei, căci îi înlesnea toate trebuincioasele, dându-le chiar din vinurile cele vechi din pimnița boierească. El ședea într-o odaie din etajul de jos al caselor. Duminecă dimineața observă o mișcare neobicinuită între turci, văzu mai multă turcime venind în curte și așezându-se prin odăile din curte și pe la grajduri și șoproane, iar sus, în salonul cel mare, ale cărui ferestre dădeau de-a lungul uliței Ișlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi și beșlii. Se pomenește că-l cheamă Chehaia bei, care era în odaia lui cu ceilalți trei pași, Gavanozoglu, Tahâr aga și Macavei al zaporojenilor. Pe masa din mijlocul odăii văzu două perechi de pistoale. Chehaia bei se scoală de pe sofa și, apropiindu-se de vistierul Mihai, îl bătu de două ori pe umeri și-i zise în turcește:
— Du-te la conacul tău, ascunde-te în odaia ta, dă perdeaua jos
