primească vreun scăzământ ce fabricanții europenii erau dispuși ca să le facă.
Iată amorul-propriu al comercianților noștri, cărora li se cuvenea și încrederea pe acel timp, de aceea boierii cei mari adesea luau de la ei câte un băiat, zis de procopseală, în serviciul casei, pe care, mai târziu, îl treceau în gradurile boierești de a III-a clasă.
Țiu eu minte că, până la anul 1828, piața Bucureștilor era pensionul de bună educațiune a tinerilor; cine îndrăznea să umble noaptea pe la petreceri ? Cine îndrăznea să mintă ? Cine îndrăznea să se preumble în birje ? Cine îndrăznea să nu salute pe preoți și pe bătrâni ? Cine îndrăznea să treacă prin Lipscani sau prin târg cu vreun costum mai deosebit de portul său obicinuit ? Căci, pe dată, i se zicea că este fiul pieirei; cine îndrăznea să ție dumineca sau sărbătoarea prăvălia deschisă și să nu meargă la biserică în vremea leturghiii ? Se întrebau în piață (căci piața se numea tot târgul): — Ce păți boierul ăla care jefui lumea ? — Îl îmbrăcă în opinci și zeghe, îl bătu la falangă și-l trecu la lude (bir). — Ce păți mofluzul acela? — Îl închise la Hătmănie, îi orândui erotocrisie (custozi) și îl puse în butuc. — Ce păți plastograful ăla - îi tăia mâinele sau îl înfundă în ocna părăsită. — Ce păți omorâtorul de oameni, de a doua oară ? — Îl puse în țeapă sau îl spânzură. — Ce păți brutarul sau simigiul fals ? — Îl țintui la ușa prăvăliei lui. — Dar vizitiul care a călcat copilul ăla ? — Îl bătu la spete prin mijlocul târgului. — Ce păți răzvrătitorul (revoluționarul) ? — Îl dete prin târg cu nasul tăiat. — Ce păți calpuzanul (falsificatorul de monedă)? — Îl puse pe 10 ani la ocnă.
Iată dar, Bucureștii cum s-au ținut și cum au rezistat atâtor calamități ce au trecut peste dânsul, iată și de ce a fost iubit de toți străinii ce l-au vizitat. Alfabeturile erau, în adevăr, multe, cu Crucea-ajută, pentru limba română și cea slavonă, iar pricopseala desăvârșită era în limba elenă; aristocrația însă învăța și pe latinește; boierul era într-adevăr protectorul burgheziei; curtea boierească devenea adesea azilul nenorocitului. Boierul însă pretindea de la mai micul său să-și cunoască lungul nasului. Aceste toate erau principiurile românilor, și cele de căpetenie erau: dragostea către domn, frica de Dumnezeu și rușinea de oameni.
Așadar, orașul nostru de bucurie, păzit de Dumnezeu, cruțat adesea de orice nenorocire, a avut totuși a suferi calamități care uneori, l-au desecat chiar și de populațiune, prin epidemii, băjenii, foamete, războaie și ciume. S-a păstrat, cu toate astea, până în ziua de astăzi numele lui cel frumos, fiindcă moralul principal al românului a fost, totdeauna, drept mângâiere
